Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş

Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş

Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş (biserică ortodoxă), hram Sfântul Nicolae, Curtea de Argeş.

Diferiţi istorici de artă au susţinut de-alungul timpului diverse datări ale monumentului de la Curtea de Argeş, diverse interpretări iconografice şi posibile funcţii ale edificiului. Istoricii ale căror păreri urmează a fi comparate sunt Daniel Barbu, Pavel Chihaia, Maria Ana Musicescu şi Grigore Ionescu.
Daniel Barbu îşi începe studiul, Pictura murală din Țara Românească în secolul al XIV-lea, cu o scurtă introducere în contextul istoric al secolului al XIII-lea şi al secolului al XIV-lea (1). Istoricul porneşte de la premisa că între secolul al XIII-lea şi al XIV-lea nu se pot distinge nişte caracteristici specifice culturii săteşti româneşti şi că abia din secolul al XIV-lea se poate ca aceste caracteristici să fi aparut, iar stratificarea socială începea timid la sfârşitul acestui secol. Acest lucru poate fi observat pornind de la monumentele funerare. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, confesia era strâns legată de fenomene politice (tratate, lupte, vasalitate). Pentru a domni cu deplin acordul coroanei angevine, voievodul Nicolae Alexandru era de confesiune catolica. Documentele anterioare se refereau şi la tatăl său ca fiind „principe catolic", semn ca această tradiţie era împământenită deja din epoca lui Basarab I. Daniel Barbu invocă documente care ar sugera devotamentul lui Basarab I ca vasal al regatului maghiar, iar la fel ca tatăl său, Nicolae Alexandru era supus "catolic" şi vasal al coroanei angevine. Odată cu Ludovic al Ungariei, religia catolică era cu atât mai mult impusă, cu cât regatul maghiar avea vasali în diferite teritorii care nu erau toate catolice, iar acest lucru ar fi putut duce din punctul de vedere al regelui, la afectarea unităţii regatului. În sprijinul confesiunii catolice, Ludovic l-a trimis în Ţara Românească pe episcopul Dumitru al Transilvaniei, iar voievodul Alexandru l-a acceptat. Această strategie îl făcea pe Nicolae Alexandru dublu legat de regatul maghiar, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere religios (2). Un moment important, care rupe echilibrul stabilit în Ţara Românească, este chemarea ierarhului ortodox Iachint de Vicina. În sprijinul confesiunii ortodoxe se înfiinţase şi Mitropolia Ungro-Vlahiei (3).
DATAREA MONUMENTULUI
Daniel Barbu afirmă că datarea oferită de alţi istorici, anul 1351/1352, nu este suficient de bine argumentată de faptul că sub o pungă de moloz a fost descoperită o monedă din timpul domniei lui Ivan Stacimir. Un argument adus de Daniel Barbu în sprijinul ideii că biserica de la Curtea de Argeş a fost construită cel puţin la începutul domniei lui Nicolae Alexandru este prezenţa pietrei de mormânt a lui Vladislav I, care se pare că ar fi decedat în timp ce Nicolae Alexandru încă domnea. Această dovadă sugerează că biserica era deja terminată şi sfinţită, în anul 1364. condiţie cerută de amplasarea unui mormânt în interiorul edificiului. Concluzia la care ajunge Daniel Barbu în ceea ce priveşte datarea monumentului este că acesta ar fi fost început în 1360/1361 şi încheiat în anul 1363 (4). În ceea ce priveşte datarea picturii, Daniel Barbu presupune că şantierul a fost deschis în 1364, că au lucrat trei mâini în acelaşi timp şi că lucrul s-ar fi încheiat în anul 1365, dar nu dă un verdict tranşant, făcând apel la lipsa unor documente clare sau la absenţa totală.
FUNCŢIA MONUMENTULUI
Din punctul de vedere al lui Daniel Barbu, Curtea de Argeş a îndeplinit doar funcţiile de capelă şi necropolă a curţii domneşti, autorul invocând ca argumente faptul că incinta nu este un monument destul de vechi şi că din altar lipseşte un sinthronon. El aminteşte că alţi istorici afirmă că monumentul de la Curtea de Argeş ar fi fost şi sediu al mitropoliei, dar el nu sprijină această ipoteză (5).
ARHITECTURA
Edificiul de la Curtea de Argeş are un plan de tip cruce greacă înscrisă, iar turla pe naos. Braţele sunt acoperite cu bolţi semicirculare. La răsărit sunt trei abside, semicirculare în interior şi cu trei laturi la exterior. Pronaosul este boltit semicircular şi se presupune că deasupra pronaosului au existat două turnuri (6).
PICTURA
Daniel Barbu interpretează scena Cortului Mărturiei, care se află în absida principală a altarului, ca reprezentând legatura dintre ceresc şi pământesc creată de instituţia domniei ca întemeietoare şi protectoare a bisericii. El afirmă că meşterii locali nu pot fi implicaţi în conducerea lucrărilor de pictură la Curtea de Argeş, fiindcă ortodoxia a avut un puternic accent popular în Ţara Românească, transmis prin preoţii şi călugării locului, care nu aveau pregătirea necesară pentru a concepe un program iconografic complex. Intrarea Ţării Româneşti în sfera de influenţă bizantină asigură condiţiile aducerii unor meşteri de origine constantinopolitană, care puteau să proiecteze un program iconografic bine formulat. Influenţa atelierului constantinopolitan s-a exercitat supra meşterilor locali cu care a colaborat.
Hramul bisericii Sfântul Nicolae este dat de Deisis-ul din pronaos, unul special, care îl aduce pe Sfântul Nicolae în locul Sfântului Ioan Botezătorul şi plasează în aceaşi scenă un presupus portret votiv al lui Nicolae Alexandru. Se presupune că personajul reprezentat în tabloul votiv ar fi Nicolae Alexandru. Deisis-ul este explicat de Daniel Babu şi din punctul de vedere al raporturilor de dimensiune între personaje. Pentru că nu este înfăţişat prezentând macheta macheta bisericii, Daniel Barbu presupune că donatorul refuză să-şi asume identitatea de ctitor. De aceea, Barbu trage concluzia că Nicolae Alexandru se considera doar un supus al lui Hristos, cel care este adevăratul şi dreptul conducător. Însemnul coroanei este interpretat de Daniel Barbu în sprijinul ipotezei sale care îl consideră pe Vladislav I ca prim conducător ortodox, care şi-a luat titlul de stăpânitor fără aprobarea lui Ludovic. Deisis-ul este, din perspectiva lui Daniel Barbu o dovadă de credinţă a lui Nicolae Alexandru, şi totodată a rebotezării sale, demonstrată de faptul că acesta şi-a luat atât numele de Alexandru, cât şi pe cel de Nicolae.
Intrarea Ţării Româneşti în contextul răsăritean este făcută din punctul de vedere al lui Daniel Barbu prin căsătoria celor două fiice ale lui Nicolae Alexandru cu ţarul Ştefan Uroš, respectiv cu Ivan Stacimir al Vidinului.
Scenele cu Înălţarea şi Rusaliile de deasupra altarului sunt subordonate Cortul Mărturiei, simbolizând faptul că natura umană e capabilă să facă sacrificii pentru divinitate. Cortul Mărturiei este o reprezentare a Întrupării. Toată zona altarului reprezintă de fapt această Întrupare.
Cele trei scene Iisus în braţele mamei sale, Împărtăşirea Apostolilor şi Sfântul Mormânt au un caracter pround dramatic. Înmulţirea pâinilor şi Alungarea negustorilor din templu sunt scene care reprezintă faptele Logosului şi momentele de maximă tensiune create de contactul direct între uman şi divin.
În naos, ordinea scenelor este dată de Evangheliar, în altar de Penticostar, iar scenele din copilăria lui Iisus sunt ordonate de Octoih.
După Daniel Barbu, rolul sfinţilor militari este greu de determinat. Cercetătorul trage concluzia că reprezentarea acestora a fost importantă pentru spiritul militar al vremii. Sfinţii militari şi anahoreţii sunt încă un exemplu de sacrificiu uman în sprijinul transmiterii mesajului divin (7).
Vestimentaţia personajelor este adecvată statutului pe care îl au, iar exemplele oferite de Daniel Barbu sunt atât legate de clasele privilgiate, cât şi de cei consideraţi inferiori. Carnaţia personajelor are ca prim ton un verde-măsliniu (umbră naturală, din punctul meu de vedere), conturul roşu dă profunzime şi caldură. Trecerile carnaţiei sunt lucrate cu multă fineţe. Alburile sunt aşezate doar într-o anumită zonă a feţei pentru a sublinia un soi de volum. Elementele care asigură o oarecare scenografie sunt animalele şi cadrul arhitectural. Profunzimea scenelor este dată de nelipsitele "vela" sau de perspectiva plonjantă, arhitectura fiind doar un ecran pe care se proiectează personajele, nefiind foarte elaborată pentru fi realizată cu minim de intervenţie (8).
Naraţiunea este susţinută prin multiplicarea unui personaj în interiorul aceleaşi scene. Compoziţiile sunt de cele mai multe ori simetrice, simetrie dată de o axă imaginară sau de grupuri de personaje care fie au acelaşi număr, fie sunt poziţionate atât la stânga, cât şi la dreapta unei scene (9).
Cele trei mâini au lucrat în diverse feluri, în funcţie de pregătire. Prima mână este cea care a realizat compoziţii simetrice, cu trupuri bine conturate, dar destul de statice. A doua mână a realizat compoziţii dinamice, cu siluete elansate şi elegante, îmbrăcate în veşminte învolburate. Cea de-a treia mână aduce un eclectism aparte, care alternează personaje de dimensiuni reduse cu unele mai graţios proporţionate (10). Toate aceste mâini sunt unite însă de acelaşi stil paleolog în care au fot realizate şi mozaicurile mănăstirii Chora, dată de Daniel Barbu drept model pentru Curtea de Argeş, cele două edificii fiind diferite doar prin monumentalitate şi prin numărul personajelor. Altă analogie menţionată este cea cu Salonicul, având drept exemplu biserica Sfântul Nicolae Orphanos. După Daniel Babu, cele mai puţin relevante analogii sunt cele cu Serbia şi cu Macedonia (11).
Pavel Chihaia îşi întemeiază teza referitoare la Curtea de Argeş demontând argumentele lui Daniel Barbu şi ale lui Nicolae Constantinescu, acesta din urmă fiind principala sursa bibliografică a lui Daniel Barbu. Pavel Chihaia este mai acid decât Daniel Barbu în ceea ce priveşte demontarea ipotezelor altor cercetători. El porneşte de la premisa că mulţi istorici de artă datează Curtea de Argeş în anul 1351/1352 şi că pictura a fost terminată în anul 1369, judecând după tabloul votiv al lui Vladislav I. Primul cercetător asupra căruia se opreşte este Nicolae Constantinescu, care afirma că biserica a fost începută între anii 1365-1369, în urma rezultatelor unor săpături arheologice ce au determinat localizarea mormintelor din primul monument de la Curtea de Argeş şi au datat casele voievodale. Pavel Chihaia face o remarcă referitoare la cercetările lui Daniel Barbu, şi anume că textul lui preia o serie de informaţii de la Nicolae Constantinescu, iar aceste informaţii îi fac argumentele să nu mai fie atât de solide.
DATARE
Nicolae Constantinescu afirmă că moneda din timpul lui Stacimir a fost găsită într-o pungă de moloz, rămasă în urma distrugerii primului monument de la Curtea de Argeş şi consideră că aceasta putea ajunge oricând acolo, atât în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, cât şi în timpul domniei lui Vladislav I, deoarece ambele domnii coincid cu cea a lui Stacimir. Pavel Chihaia este de părere că această monedă nu poate fi utilizată ca un argument valabil şi că ea nu are nimic de a face cu ridicarea actualului monument. Molozul rezultat din distrugerea monumentului iniţial nu are legătură cu actuala biserica deoarece, din rezultatele arheologice ale lui Nicolae Constantinescu, molozul găsit in jurul caselor domneşti şi cel rezultat în urma distrugerii primului monument de la Curtea de Argeş este diferit din punctul de vedere al materialelor care îl alcătuiesc. După Pavel Chihaia, moneda este doar o urmare a ruinării monumentului în timpul lui Baiazid (1394-1396) (12).
FUNCŢIE
Pavel Chihaia consideră că Daniel Barbu a preluat şi interpretat greşit informaţiile stratigrafiei făcute de Nicolae Constantinescu. Chihaia susţine că monumentul de la Curtea de Argeş ar fi avut şi funcţie de mitropolie. Chihaia preia concluziile lui E. Lăzărescu, care susţinea aceeaşi idee, motivând că instituţia putea fi adăpostită într-un lăcaş nu foarte impunător, dar căruia prezenţa moaştelor Sfintei Filofteia de la Târnovo îi asigurau un anumit prestigiu. După Chihaia, monumentul nu avea funcţie de biserică de curte pentru că nu se afla în incinta curţii domneşti şi avea o împrejmuire proprie. Dacă ar fi fost monument de curte, întreg ansamblul ar fi trebuit împrejmuit pentru a le asigura locuitorilor un loc unde să se roage în timp de asalt fără să părăsească incinta, punându-se în pericol (13).
PICTURA
Pavel Chihaia susţine că Nicolae Alexandru a fost de la început ortodox, pentru că numele menţionat în Deisis este acela de Alexandru, deşi, dacă ar fi fost rebotezat cu numele de Nicolae, acest nume ar fi trebuit să apară clar în cadrul Deisis-ului. Pavel Chihaia combate ipoteza lui Daniel Barbu despre rebotezarea lui Nicolae Alexandru, susţinând că catolicismul nu era confesiunea propriu-zisă a conducătorului şi că statutul de vasal al regatului maghiar îl obliga la un anumit protocol catolic.
În ceea ce priveşte ipoteza lui Daniel Barbu şi a lui Nicolae Constantinescu în legătură cu datarea Deisis-ului, Pavel Chihaia consideră că Nicolae Alexandru nu ar mai fi fost în viaţă atunci când ar fi fost pictat. În opinia lui, scena înfăţişează un fel de Judecată în Rai a lui Nicolae Alexandru. Explicaţia lui Pavel Chihaia în legăură cu portretul votiv al lui Vladislav I şi al soţiei este de asemenea diferită faţă de cea a lui Daniel Barbu, care afirma că tabloul a fost pictat după ce toată iconografia fusese terminată. Pavel Chihaia susţine că atât timp cât Daniel Barbu afirma că meşterii au lucrat în acelaşi timp atât în naos cât şi în pronaos, nu poate fi vorba despre pronaos ca fiind pictat în vremea lui Nicolae Alexandru şi despre naos ca fiind pictat în timpul domniei lui Vladislav I (14).
Ana Maria Musicescu şi Grigore Ionescu vorbesc în introducerea studiului lor despre diverşi călători străini care pomenesc Curtea de Argeş, din diferite motive. Neofit Cretanul menţionează că edificiul adăpostea moaştele Sfintei Filofteia. Valoarea istorică a edificiului a fost subliniată de istorici şi arheologi din secolul al XIX-lea, dar latura sa artistică a fost criticată. Dezastrele naturale şi alte încercări prin care a trecut monumentul şi-au pus amprenta asupra lui şi, la începutul secolului al XX-lea, arhitectul André Lecomte du Noüy încerca să dărâme şi să reconstruiască biserica după obişnuita sa manieră de restaurare. Nicolae Iorga a fost unul dintre intelectualii care s-au manifestat împotriva acestei maniere de restaurare radicală. Locuitorii oraşului au strâns o sumă de bani, iar arhitectul Grigore Cerchez a răspuns provocării de a încerca să restaureze monumentul (15).
Autorii studiului vorbesc despre starea de ruină în care se aflau atât edificiul, cât şi casele domnesti. În interiorul incintei se află două case în ruină, care par a fi aparţinut voievodului, rămas neidentificat. Autorii presupun că aceste clădiri şi întreaga curte domnească au fost ctitorite de aceaşi persoană care a întemeiat biserica Sf. Nicolae. Din punctul de vedere al autorilor, biserica Sf. Nicolae îndeplinea funcţia de capelă a curţii şi de gropniţă (16). În urma unor săpături arheologice s-a descoperit că existau cel puţin două etape în care curtea şi biserica au fost realizate. Presupusul motiv pentru care casele şi primul monument de la Curtea de Argeş ar fi fost ruinate este declanşarea razboiului din 1330, împotriva lui Carol Robert de Anjou, fapt doar presupus, deoarece Cronica pictată de la Viena nu aminteşte despre distrugeri în localitate (17).
DATARE
Al doilea monument de la Curtea de Argeş a fost continuat de Nicolae Alexandru, după ce tatăl său, cel care începuse monumentul, s-a mutat la Câmpulung. Autorii consideră că anul 1352 ar fi fost anul în care edificiul era în construcţie sau chiar terminat, concluzie trasă în urma descoperirii unei inscripţii în legătură cu moartea lui Basarab I în acel an. În timpul domniei lui Nicolae Alexandru şi a lui Vladislav Vlaicu ar fi fost încheiate construcţia şi realizarea picturii (18).
FUNCŢIA
Autorii pornesc de la faptul că timp îndelungat edificiul a fost considerat drept sediu al mitropoliei. Descoperirile făcute în timpul restaurării par a fi dovedit că monumentul ar fi fost atât biserică de curte, cât şi gropniţă. În ceea ce priveşte ipoteza că monumentul ar fi fost sediu al mitropoliei, istoricul Gavril Protul scria despre monument ca ar fi adăpostit mitropolia Ungro-Vlahiei până ca acesteia să îi fie schimbat locul. Totodată, istoricul propune datarea edificiului în anul în care mitropolia Ţării Româneşti a fost recunoscută, iar autorii studiului nu-i confirmă sau infirmă ipoteza (19).
ARHITECTURA
Planul bisericii este în cruce greacă înscrisă. Edificiul este alcătuit din trei încăperi, altarul fiind alcătuit dintr-o absidă şi două absidiole. Pronaosul poartă o boltă semicirculară şi deasupra se înalţă o cupolă. A existat o altă încăpere, cu funcţia de ascunzătoare (20). Naosul are patru stâlpi care alcătuiesc un spaţiu de formă pătrată. Această formă şi boltirea fac planul să capete forma de cruce greacă înscrisă (21). Biserica prezintă unele particularităţi, printre care proporţiile naosului, turla masivă şi faţadele simple dar elegante. Cornişele sunt dispuse în obişnuita formă de zimţi de fierăstrău. Faţada se remarcă prin alternanţa de piatră şi cărămidă roşie (22).
PICTURA
Dovada care întăreşte ipoteza că pictura ar fi fost încheiată în vremea lui Vladislav Vlaicu este cea a portretelor votive din naos şi din pronaos. În naos se găseşte un Deisis, care îi are ca personaje neobişnuite pe Sf. Nicolae şi pe voievodul Nicolae Alexandru. În pronaos este reprezentat Vladislav, ţinând macheta bisericii, alături de soţia sa (23). Pictura a suferit de-a lungul timpului diferite intervenţii care au schimbat aspectul ansamblului iniţial. În 1920, restauratorii au îndepărtat repictările şi au scos la lumină adevăratele fresce.
Autorii afirmă că frescele din secolul al XIV-lea sunt rezultatul muncii a cel puţin două mâini diferite, pentru că pe traseul altar-naos se observă diferenţe de stil. Frescele de la Curtea de Argeş sunt un rezultat al influenţelor stilului paleolog. Se presupune că edificiul este pictat aproape de maniera în care se lucra în Constantinopol. Analogii menţionate sunt cea a Deisis-ului bisericii de la Curtea de Argeş şi reprezentarea ctitorului Theodor Metochites, în biserica mănăstirii Chora şi compoziţii ca Înmulţirea pâinilor sau Fuga în Egipt. Alte analogii posibile ar fi cele cu bisericile din Lesnovo sau Dečani, în Serbia (24).
Autorii subliniază şi ei ideea că programul iconografic este cel obişnuit în bisericile ortodoxe. În conca absidei altarului sunt reprezentate Fecioara Maria cu Iisus pe genunchi, Cortul Mărturiei, Împărtăşania Apostolilor, un şir de arhierei şi arhidiaconii Ştefan şi Roman. Cortul Mărturiei este puţin reprezentat în iconografie, în afara Serbiei, dar această scenă va fi reluată des în arta Ţării Româneşti şi în Moldova. Din punct de vedere artistic, Împărtăşirea Apostolilor este considerată de autorii studiului excepţională, prin compoziţie şi prin reprezentarea personajelor, presupunând că este opera a două mâni formate sub influenţa stilului paleolog. Eleganţa stilistică a unor scene ca Pilda celor 10 fecioare sau Petru şi Ioan în faţa mormântului gol accentuează teoria că meşterii au fost foarte bine pregătiţi. Alte scene ca Sărutul lui Iuda, Drumul crucii, Izgonirea negustorilor din templu, Înmulţirea pâinilor şi Pilda celui care îşi zideşte casa accentuează caracterul profund narativ şi dramatic al programului iconografic de la Curtea de Argeş. Accentele populare aduse de meşterii locali se pot observa în reprezentarea scenelor din viaţa Sf. Filofteia din Târnovo. Prezentarea Fecioarei la templu este o scenă importantă pentru că blicurile picturii sugerează faza de sfârşit a epocii paleologe.
Desenul este format dintr-o întrepătrundere de linii, de diverse forme şi dimensiuni. Paleta cromatică este variată, iar volumul formelor este bine evidenţiat de dispunerea suprafeţelor luminate, cu pete mici sau de tuşe fine de alb, în contrast cu zonele întunecate (25).

(1) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 9.
(2) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 10-11.
(3) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 9-17.
(4) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 36-38.
(5) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 17-19.
(6) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 38.
(7) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 38-44.
(8) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 44-47.
(9) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 48-49.
(10) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 49-50.
(11) Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 50-52.
(12) Chihaia, Pavel, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Editura Sf. Arhiepicopii a Bucureştiului, Bucureşti, 1993, pp. 19-27.
(13) Chihaia, Pavel, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Editura Sf. Arhiepicopii a Bucureştiului, Bucureşti, 1993, pp. 26-27.
(14) Chihaia, Pavel, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Editura Sf. Arhiepicopii a Bucureştiului, Bucureşti, 1993, pp. 28-37.
(15) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 6.
(16) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 9.
(17) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 10.
(18) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 11.
(19) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 12.
(20) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 13.
(21) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 14.
(22) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 15.
(23) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 16.
(24) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pp. 17-20.
(25) Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pp. 21-25.

Vasile Drăguţ

arhiva drăguţ

ITA

-

Alionte Anca

UNARTE

-

text

română

arhivă

Barbu, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 9-52.
Chihaia, Pavel, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Editura Sf. Arhiepicopii a Bucureştiului, Bucureşti, 1993, pp. 18-37.
Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, pp. 6-30.
Musicescu, Maria Ana, Ionescu, Grigore, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pp. 6-33.

Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş este datată în secolul al XIV-lea (toate sursele confirmă secolul al XIV-lea).